Imi place sa scriu proza scurta, sau mai bine zis eseuri pentru ca de cele mai multe ori scrierile mele iti dau tema de gandire si nici acesta nu face exceptie...sper sa va placa si poate va expuneti parerea in legatura cu micul text de mai jos. Multumesc aniticipat!
Nemurire
A trecut prea mult timp de cand nimeni nu s-a mai interesat de mine. Petrect timpul impreuna cu trupul acela alb din cerc. Rad spre el si el imi rade inapoi, spune aceleasi cuvinte ca mine si se poarta la fel. Oglinda imi arata fiecare miscare a sa, a mea. Ce-i drept, acum arata mai zbarcit, contorsionat parca intr-o durere nocturna, sfasiat de fiecare ac inghetat in vene.
Nu mai avea cuvinte sa strige. Prins in cerc, trupul visa la strazi pline de oameni, la fluturi verzi si flori colorate. Tot ce avea era praful alb aruncat intr-un colt nefiresc al cercului. Praful pe care nu-l mai folosea de ceva timp, eu nu-l mai vroiam. Am incercat sa ies din cerc, dar cu timpul am invatat sa traiesc in el singura caci in cerc nu incap mai multi oameni. Multi au incercat, nimeni nu a reusit, asta pentru ca doar nebuni il vad. Doar ei se invart pe strazi devorate de molii si inoata in ape insangerate protejati de mica lor armura.
Am cunoscut odata unul, mi-a dat sa gust ce-i place lui. Si ah ce dulce era praful si ce bine dansa prin vene dupa cateva luni. Dupa ani nu mai avea niciun efect. Ma lasa rece, obisnuinta probabil...atunci m-am hotarat sa arunc tot ce semana cu dependenta mea. Am iesit pe strada dupa mult timp, mi-am deschis o mica afacere...e greu in zilele astea, mai ales cand nimeni nu vrea ceea vinzi. Pentru cateva clipe ma sperii de ingoranta lor, de ignoranta voastra. Strig cat ma tin plamani, imi fac marfa cunoscuta. Mi se spune Vanzator de Vise. Eu vand fericire, o imbuiteliez, o dau la kilogram, o dau gratis numai sa o luati. Eu ofer nemurire, veselie, rasate...vi le dau voua pe toate, dar niciunul nu vreti. Stati si ma priviti cum ma agit in fata voastra, cum ma ofer sa va car marfa pana si acasa...dar nu ziceti decat ca-s nebuna.
Ma intorc la trupul meu alb in fiecare seara, ma inchid in cerc si dorm si mananc si ma trezesc. Iar ies in strada si va pun pe masa oferta, iar ma ignorati. Ideea a devenit agreabila in ultimul timp, stiu ca nu s-ar opri nimeni la mine pentru nemurire si un gram de fericire, dar cui ii pasa. Oricum toti va intalniti cu mine in mormant, eu sunt viermele ce va devoreaza trupurile secate de zambete. Voi nu ma stiti decat ca pe nebunul din coltul strazii...
A trecut prea mult timp de cand nimeni nu s-a mai interesat de mine. Petrect timpul impreuna cu trupul acela alb din cerc. Rad spre el si el imi rade inapoi, spune aceleasi cuvinte ca mine si se poarta la fel. Oglinda imi arata fiecare miscare a sa, a mea. Ce-i drept, acum arata mai zbarcit, contorsionat parca intr-o durere nocturna, sfasiat de fiecare ac inghetat in vene.
Nu mai avea cuvinte sa strige. Prins in cerc, trupul visa la strazi pline de oameni, la fluturi verzi si flori colorate. Tot ce avea era praful alb aruncat intr-un colt nefiresc al cercului. Praful pe care nu-l mai folosea de ceva timp, eu nu-l mai vroiam. Am incercat sa ies din cerc, dar cu timpul am invatat sa traiesc in el singura caci in cerc nu incap mai multi oameni. Multi au incercat, nimeni nu a reusit, asta pentru ca doar nebuni il vad. Doar ei se invart pe strazi devorate de molii si inoata in ape insangerate protejati de mica lor armura.
Am cunoscut odata unul, mi-a dat sa gust ce-i place lui. Si ah ce dulce era praful si ce bine dansa prin vene dupa cateva luni. Dupa ani nu mai avea niciun efect. Ma lasa rece, obisnuinta probabil...atunci m-am hotarat sa arunc tot ce semana cu dependenta mea. Am iesit pe strada dupa mult timp, mi-am deschis o mica afacere...e greu in zilele astea, mai ales cand nimeni nu vrea ceea vinzi. Pentru cateva clipe ma sperii de ingoranta lor, de ignoranta voastra. Strig cat ma tin plamani, imi fac marfa cunoscuta. Mi se spune Vanzator de Vise. Eu vand fericire, o imbuiteliez, o dau la kilogram, o dau gratis numai sa o luati. Eu ofer nemurire, veselie, rasate...vi le dau voua pe toate, dar niciunul nu vreti. Stati si ma priviti cum ma agit in fata voastra, cum ma ofer sa va car marfa pana si acasa...dar nu ziceti decat ca-s nebuna.
Ma intorc la trupul meu alb in fiecare seara, ma inchid in cerc si dorm si mananc si ma trezesc. Iar ies in strada si va pun pe masa oferta, iar ma ignorati. Ideea a devenit agreabila in ultimul timp, stiu ca nu s-ar opri nimeni la mine pentru nemurire si un gram de fericire, dar cui ii pasa. Oricum toti va intalniti cu mine in mormant, eu sunt viermele ce va devoreaza trupurile secate de zambete. Voi nu ma stiti decat ca pe nebunul din coltul strazii...
